Din seria povestilor sportive – GABRIELA CHITULESCU GRIGORE
Posted by Carmen Lucia Doandesi
Handbal, National, Reportaje
marți, ianuarie 5th, 2016
Gabriela Chiţulescu, actualmente Grigore este născută în 19.04.1981 în satul Frăsinet, judeţul Teleorman. Din anul 2014 este căsătorită cu Alin Grigore, si el fost sportiv – luptător (lupte libere), după o relatie de 12 ani și locuiesc împreună în Bucuresti.
Primii paşi în handbal ai Gabrielei au fost făcuți la C.S. Rapid București, sub îndrumarea d-nei AIACOBOAIE SULTANA, în anul 1995, întreg junioratul fiind legitimată la C.S. Rapid Bucureşti. Pasul spre senioare a fost făcut în cadrul aceluiași club, în anul 2000, club la care și-a petrecut cea mai mare parte a carierei, între anii 2000-2003 și 2006-2009. În cadrul carierei Gabriela a mai jucat la C.S Rulmentul Brașov, între anii 2003-2006, și CSM București, din anul 2009 până în anul 2014, când s-a retras din sportul de performanță. Gabriela a jucat pe postul de pivot, dar s-a remarcat foarte mult si in aparare.
Licențiată în educație fizică și sport, specializare handbal, Gabriela este profesor titular la catedra de handbal băieţi, la Clubul Sportiv Şcolar Nr. 2 Bucureşti, încă din anul 2009, până în anul 2014, desfăşurând în paralel cele două activităţi. De asemenea, in anul 2010 a absolvit masterul cu specializarea kinetoterapie la UNEFS Bucuresti.
Performanțele importante obținute cu echipele de club:
- campioană națională cu C.S. Rapid București – 2003;
- campioană națională cu C.S. Rulmentul Brașov -2006;
- locul I Cupa României cu C.S. Rulmentul Brașov – 2006;
- locul I Cupa Challenge cu C.S. Rulmentul Brașov – 2006;
- medaliată cu bronz Liga Națională cu CSM Bucuresti – 2011
Cum ai făcut primii pași în lumea handbalului (unde, cu cine) și care au fost principalii tăi susținători când te-ai apucat de acest sport ?
Am început practicarea handbalului de performanţă în urmă cu 20 de ani. Aveam cunoştinţe despre jocul de handbal de la ora de educaţie fizică, graţie d-lui profesor ENACHE GHEORGHE. Mi-a plăcut jocul în sine şi în momentul în care a trebuit să-mi exprim opţiunea pentru a merge la liceu, am decis sa aleg liceu cu profil sportiv – clasa de handbal. Tatăl meu a fost cel care m-a sfătuit să merg la un alt gen de liceu şi să practic handbalul la un club, fără să fie vreo legătură între cele două activităţi. Astfel, în data de 05.04.1995, am ajuns să fac primul antrenament serios de handbal, la C.S. Rapid Bucureşti, sub îndrumarea d-nei AIACOBOAIE SULTANA.
Ce te-a determinat să alegi handbalul şi care a fost momentul în care ai ştiut că asta vrei să faci, la modul profesionist?
De mică am fost o fire mai “băieţoasă”, mi-a plăcut să alerg, să încerc şi să mă implic în orice activitate sportivă. În limitele posibilităţilor materiale existente în şcolile din mediul rural, dl profesor ENACHE GHEORGHE ne-a diversificat orele de educaţie fizică şi astfel am avut ocazia să-mi însuşesc cunoştinţe minime despre jocul de handball, de volei, de fotbal, probe de atletism, tenis de masă. Cel mai mult mi-a plăcut jocul de handbal şi stimulată de micile competiţii la nivel zonal/judeţean, am îndrăgit şi mai mult acest sport şi am vrut să-l practic în mod profesionist.
Oamenii importanţi ce şi-au lăsat amprenta asupra carierei tale.
De-a lungul perioadei de 19 ani în care am practicat jocul de handbal, am întâlnit persoane care şi-au lăsat amprenta asupra activităţii mele şi în sufletul meu, în mod direct sau indirect. Părinţii mei au fost cei care m-au educat, m-au îndrumat, au făcut sacrificii financiare pentru a-mi asigura posibilitatea de a-mi continua studiile si totodată să practic handbalul de performanţă, pentru acest lucru fiindu-le recunoscătoare. De la vârsta de 20 de ani şi până în prezent mi-a fost alături soţul meu, care m-a sprijint necondiţionat, m-a sfătuit, m-a ajutat să trec peste accidentări, mi-a respectat deciziile şi mi-a înţeles întotdeauna programul de pregătire/competiţie ca sportiv de performanţă. D-na AIACOBOAIE SULTANA a fost cea care m-a antrenat şi m-a îndrumat de când am început handbalul până la terminarea junioratului (14-19 ani). Cred că fiecare dintre antrenorii sub comanda cărora m-am antrenat, la echipele la care am evoluat, şi-au lăsat “semnătura” în sufletul meu, atât ca pedagog, cât şi ca om. Dl. doctor FLORIN OANCEA a fost una dintre persoanele care, timp de 8 ani (2006-2014), m-a ajutat în momentele grele din perioadele recuperărilor, după accidentări, prin natura meseriei, dar şi prin calităţile sale umane…un om extraordinar!!!
Care au fost, sunt sportivii tăi preferati? Există un jucător sau jucătoare care să aibă calităţi sau tehnică pe care ţi-ai fi dorit şi tu să le ai?
Urmăresc meciuri de handbal feminin şi masculin dar nu am şi nu am avut un sportiv preferat. Admir jucătorii cu calităţi fizice, motrice, cu bagaj tehnic bogat. Aş fi vrut poate să am mai mult decât ceea ce mi-a lăsat mama natură, dar m-am mulţumit şi am mers mai departe cu ceea ce am primit. Nu am fost înzestrată cu foarte multe veleităţi, mi- a plăcut faza de apărare din jocul de handbal, care după părerea mea ţine de voinţă şi dăruire, înainte de alte calităţi ce pot fi benefice. Am muncit mult, am venit cu plăcere la antrenamente şi am tratat pregătirea cu aceeasi seriozitate ca şi competiţia.
Cum a fost trecerea de la junioare la senioare? Ştim cu totii că sunt multe probleme în ceea ce privesşte acest lucru şi multe sportive talentate se pierd în acele momente.
A fost un moment difcil, aş putea spune. La finalul junioratului nu am ajuns cu echipa în faza finală a competiţiei, pentru a putea fi remarcate, dacă era cazul, de antrenori ale echipelor de senioare, prezenţi la aceste turneee finale. Echipa de senioare a Rapidului din acel moment, avea în componenţă, aproape jumătate din echipa naţională – spun asta în ideea că era destul de greu să promovezi la o echipă cu atâtea jucătoare valoroase. Dl. Mărgulescu Vasile., antrenorul echipei de senioare din acel moment, ne-a acordat o şansă celor ce terminaserăm junioratul, ne-a chemat la antrenamentele echipei, m-a remarcat pentru modul în care mă descurcam pe faza de apărare şi m-a oprit în lotul de senioare, în anul 2000.
Care au fost cele mai frumoase momente ale carierei, de până acum? Dar cele mai grele momente? Au fost momente când ai vrut să renunţi?
Momentele frumoase au venit odată cu obţinerea rezultatelor, care sunt concretizarea muncii anului în curs. Am obţinut titluri de campioane naţionale cu Rapid în 2003 şi cu Braşov în 2006, dar cel mai frumos, muncit şi mulţumitor rezultat a fost cel din 2011, când, la primul an de activitate în Liga Naţională cu CSM Bucureşti, am reusit să obţinem medalia de bronz. La momentul respectiv eram o echipă cu venituri modeste dar unită, cu fete inimoase, care şi-au dorit acest rezultat. Momente grele, ca la fiecare sportiv cred, sunt accidentările, care nu m-au ocolit. Exceptând accidentările din care mi-am revenit doar cu repaus şi cu sedinţe de fizio-kinetoterapie, recuperările după cele 5 intervenţii chirurgicale m-au solicitat fizic, psihic, moral. Am reuşit însă să-mi revin după fiecare şi să-mi reiau activitatea sportivă, fără recidive. A urmat altă operaţie, afecţiune diferită. Pot spune că nu am mai reuşit să revin după operaţia din 2013 (leziune de cartilaj), cand m-am reeacidentat în recuperare. Dupa 3 luni de recupare în care cartilajul se refăcuse în mare parte, a apărut o leziune a unui tendon şi o ruptură musculară ce au necesitat un repaus total de 6 săptămâni, culminând cu finalul sezonului, încheiat oricum mai devreme cu 2 luni, pentru mine, prin “bunăvoinţa” conducerii echipei la care activam. Nici o accidentare sau recuperare nu m-a făcut să renunţ, chiar dacă au fost situaţii tensionate la nivel de echipă, din punct de vedere financiar sau al relaţiei antrenor-sportiv, am trecut peste toate şi mi-am îndeplinit obligaţiile contractuale până când am considerat, că trebuie luată o decizie şi am acţionat în consecinţă.
Cum reuşeşti să depăşesti momentele grele, după înfrângeri? Şi ce-ţi place să faci după victorii?
Înfrângerea face parte din activitatea sportivă, ca şi victoria. Întotdeauna am considerat că trebuie să trec peste acest eşec, să învăţ din ceea ce am greşit, să corectez la antrenament, pentru că urmează altă etapă ce trebuie abordată cu maxim de încredere şi optimism. După victorii, este prezent sentimentul de satisfacţie, mulţumire, împlinire. Nu mi-am propus să fac nimic după un meci câştigat… am trăit clipa
Cum ai reuşit să găsesti forţa de a reveni după accidentări??
Mă consider o persoană ambiţioasă şi orice provocare ivită vreau să o duc la bun sfârşit. Recuperările după fiecare intervenţie chirurgicală au fost pentru mine, fiecare, în parte, o provocare, nedorită dar la care a trebuit să răspund. Sunt monotone, îţi pun la încercare răbdarea, ambiţia şi conştinciozitatea, orice pas greşit, te costă… O recuperare “muncită” (nici nu există altfel!!!) îţi dă încredere pentru revenirea în teren.
Care crezi că e principala cauză a numărului mare de accidentări la sportivii români, încă de la vârste fragede ?
Nu am un răspuns pentru această problemă, am însă două supoziţii: în prezent, una dintre cauze este probabil legată de alimentaţia tinerilor, iar în cazul unor sportivi, înzestraţi cu calităţi ce le permite prezenţa în meciuri la categorii mai mari de vârstă, apare o solicitare prematură a potenţialului fizic al sportivului, ceea ce duce la apariţia accidentărilor.
Care au fost cele mai importante echipe la care ai evoluat? Şi unde te-ai simţit cel mai bine?
La nivel de senioare am activat la 3 echipe: Rapid Bucureşti, Rulmentul Braşov şi CSM Bucureşti. Nu am făcut o ierarhie sau o comparaţie niciodată, la fiecare echipă, din cele enumerate, m-am simţit bine, au fost momente frumoase, unele mai puţin plăcute, la fel şi persoanele cu care am intrat în contact.
Ce te motivează cel mai mult în evoluţiile tale? Ai vreun ‘ritual’, înainte de meci, care te ajută la concentrare? Şi ce te descurajează?
Nu am avut nici un ritual inainte de competiţie, pentru meciul respectiv mă pregăteam la antrenamentele din săptămâna premergătoare, iar în ziua dinaintea meciului încercam doar să mă odihnesc, să fiu pregătită fizic şi mental pentru întâlnirea de a doua zi. Intotdeauna am fost motivată de încrederea acordată de antrenori şi colege, responsabilizându-mă astfel să am o evoluţie bună în meciul respectiv. Nu m-am lăsat descurajată de nimic, orice situaţie contrară mă ambiţiona şi mai mult. Poate doar o accidentare minoră, ce mă împiedica să fiu aptă 100%, îmi scădea un pic din încredere în forţele proprii, dar n-am renunţat niciodată.
Când a fost primul meci jucat la echipa naţioanală? Ne poţi descrie ce ai simţit atunci?Ce înseamnă echipa naţională pentru tine? E o presiune în plus, mai greu de gestionat atunci când joci pt naţională?
Nu am evoluat la echipa naţională, la nici un nivel valoric. Bănuiesc că fiecare sportiv care ajunge să reprezinte naţionala nu poate fi decât mândru, acest lucru fiind şi o recunoaştere a valorii sale.
Te-ai gandit, ca idee, ce vei vrea să faci după ce activitatea ta sportivă se va incheia? Esti tentată să imbratisezi cariera de antrenor?
Încă din anul 2009 sunt profesor titular şi până în anul 2014, când am renunţat la activitatea de performanţă, am desfăşurat în paralel cele două activităţi, în prezent continuând lucrul cu copii.
Să încercăm să cunoaştem şi omul din spatele sportivului. Cum ai descrie omul Gabriela? Care ar fi principalele calităţi, dar şi defecte?
Cea mai bună caracterizare ar putea să mi-o facă persoanele care mă cunosc cu adevărat…personal, mă consider o persoană ambiţioasă, încăpăţânată, empatică şi lipsită de toleranţă cu cei ce ”greşesc” intenţionat.
Care sunt pasiunile tale, lucrurile ce te relaxează, locurile preferate ?
De-a lungul timpului în care am activat ca sportiv de performanţă, şi mai ales în ultima perioadă, timpul liber a fost limitat. Atunci când am beneficiat de el, am încercat să mă odihnesc, mi-am petrecut ziua alături de soţul meu, vizionare tv, plimbări scurte sau vizite la părinţii nostrii, în provincie.
FOTO: arhiva personala Gabriela Chitulescu Grigore
Carmen Doandesi
Gabriela Chiţulescu, actualmente Grigore este născută în 19.04.1981 în satul Frăsinet, judeţul Teleorman. Din anul 2014 este căsătorită cu Alin Grigore, si el fost sportiv – luptător (lupte libere), după o relatie de 12 ani și locuiesc împreună în Bucuresti.
Primii paşi în handbal ai Gabrielei au fost făcuți la C.S. Rapid București, sub îndrumarea d-nei AIACOBOAIE SULTANA, în anul 1995, întreg junioratul fiind legitimată la C.S. Rapid Bucureşti. Pasul spre senioare a fost făcut în cadrul aceluiași club, în anul 2000, club la care și-a petrecut cea mai mare parte a carierei, între anii 2000-2003 și 2006-2009. În cadrul carierei Gabriela a mai jucat la C.S Rulmentul Brașov, între anii 2003-2006, și CSM București, din anul 2009 până în anul 2014, când s-a retras din sportul de performanță. Gabriela a jucat pe postul de pivot, dar s-a remarcat foarte mult si in aparare.
Licențiată în educație fizică și sport, specializare handbal, Gabriela este profesor titular la catedra de handbal băieţi, la Clubul Sportiv Şcolar Nr. 2 Bucureşti, încă din anul 2009, până în anul 2014, desfăşurând în paralel cele două activităţi. De asemenea, in anul 2010 a absolvit masterul cu specializarea kinetoterapie la UNEFS Bucuresti.
Performanțele importante obținute cu echipele de club:
- campioană națională cu C.S. Rapid București – 2003;
- campioană națională cu C.S. Rulmentul Brașov -2006;
- locul I Cupa României cu C.S. Rulmentul Brașov – 2006;
- locul I Cupa Challenge cu C.S. Rulmentul Brașov – 2006;
- medaliată cu bronz Liga Națională cu CSM Bucuresti – 2011
Cum ai făcut primii pași în lumea handbalului (unde, cu cine) și care au fost principalii tăi susținători când te-ai apucat de acest sport ?
Am început practicarea handbalului de performanţă în urmă cu 20 de ani. Aveam cunoştinţe despre jocul de handbal de la ora de educaţie fizică, graţie d-lui profesor ENACHE GHEORGHE. Mi-a plăcut jocul în sine şi în momentul în care a trebuit să-mi exprim opţiunea pentru a merge la liceu, am decis sa aleg liceu cu profil sportiv – clasa de handbal. Tatăl meu a fost cel care m-a sfătuit să merg la un alt gen de liceu şi să practic handbalul la un club, fără să fie vreo legătură între cele două activităţi. Astfel, în data de 05.04.1995, am ajuns să fac primul antrenament serios de handbal, la C.S. Rapid Bucureşti, sub îndrumarea d-nei AIACOBOAIE SULTANA.
Ce te-a determinat să alegi handbalul şi care a fost momentul în care ai ştiut că asta vrei să faci, la modul profesionist?
De mică am fost o fire mai “băieţoasă”, mi-a plăcut să alerg, să încerc şi să mă implic în orice activitate sportivă. În limitele posibilităţilor materiale existente în şcolile din mediul rural, dl profesor ENACHE GHEORGHE ne-a diversificat orele de educaţie fizică şi astfel am avut ocazia să-mi însuşesc cunoştinţe minime despre jocul de handball, de volei, de fotbal, probe de atletism, tenis de masă. Cel mai mult mi-a plăcut jocul de handbal şi stimulată de micile competiţii la nivel zonal/judeţean, am îndrăgit şi mai mult acest sport şi am vrut să-l practic în mod profesionist.
Oamenii importanţi ce şi-au lăsat amprenta asupra carierei tale.
De-a lungul perioadei de 19 ani în care am practicat jocul de handbal, am întâlnit persoane care şi-au lăsat amprenta asupra activităţii mele şi în sufletul meu, în mod direct sau indirect. Părinţii mei au fost cei care m-au educat, m-au îndrumat, au făcut sacrificii financiare pentru a-mi asigura posibilitatea de a-mi continua studiile si totodată să practic handbalul de performanţă, pentru acest lucru fiindu-le recunoscătoare. De la vârsta de 20 de ani şi până în prezent mi-a fost alături soţul meu, care m-a sprijint necondiţionat, m-a sfătuit, m-a ajutat să trec peste accidentări, mi-a respectat deciziile şi mi-a înţeles întotdeauna programul de pregătire/competiţie ca sportiv de performanţă. D-na AIACOBOAIE SULTANA a fost cea care m-a antrenat şi m-a îndrumat de când am început handbalul până la terminarea junioratului (14-19 ani). Cred că fiecare dintre antrenorii sub comanda cărora m-am antrenat, la echipele la care am evoluat, şi-au lăsat “semnătura” în sufletul meu, atât ca pedagog, cât şi ca om. Dl. doctor FLORIN OANCEA a fost una dintre persoanele care, timp de 8 ani (2006-2014), m-a ajutat în momentele grele din perioadele recuperărilor, după accidentări, prin natura meseriei, dar şi prin calităţile sale umane…un om extraordinar!!!
Care au fost, sunt sportivii tăi preferati? Există un jucător sau jucătoare care să aibă calităţi sau tehnică pe care ţi-ai fi dorit şi tu să le ai?
Urmăresc meciuri de handbal feminin şi masculin dar nu am şi nu am avut un sportiv preferat. Admir jucătorii cu calităţi fizice, motrice, cu bagaj tehnic bogat. Aş fi vrut poate să am mai mult decât ceea ce mi-a lăsat mama natură, dar m-am mulţumit şi am mers mai departe cu ceea ce am primit. Nu am fost înzestrată cu foarte multe veleităţi, mi- a plăcut faza de apărare din jocul de handbal, care după părerea mea ţine de voinţă şi dăruire, înainte de alte calităţi ce pot fi benefice. Am muncit mult, am venit cu plăcere la antrenamente şi am tratat pregătirea cu aceeasi seriozitate ca şi competiţia.
Cum a fost trecerea de la junioare la senioare? Ştim cu totii că sunt multe probleme în ceea ce privesşte acest lucru şi multe sportive talentate se pierd în acele momente.
A fost un moment difcil, aş putea spune. La finalul junioratului nu am ajuns cu echipa în faza finală a competiţiei, pentru a putea fi remarcate, dacă era cazul, de antrenori ale echipelor de senioare, prezenţi la aceste turneee finale. Echipa de senioare a Rapidului din acel moment, avea în componenţă, aproape jumătate din echipa naţională – spun asta în ideea că era destul de greu să promovezi la o echipă cu atâtea jucătoare valoroase. Dl. Mărgulescu Vasile., antrenorul echipei de senioare din acel moment, ne-a acordat o şansă celor ce terminaserăm junioratul, ne-a chemat la antrenamentele echipei, m-a remarcat pentru modul în care mă descurcam pe faza de apărare şi m-a oprit în lotul de senioare, în anul 2000.
Care au fost cele mai frumoase momente ale carierei, de până acum? Dar cele mai grele momente? Au fost momente când ai vrut să renunţi?
Momentele frumoase au venit odată cu obţinerea rezultatelor, care sunt concretizarea muncii anului în curs. Am obţinut titluri de campioane naţionale cu Rapid în 2003 şi cu Braşov în 2006, dar cel mai frumos, muncit şi mulţumitor rezultat a fost cel din 2011, când, la primul an de activitate în Liga Naţională cu CSM Bucureşti, am reusit să obţinem medalia de bronz. La momentul respectiv eram o echipă cu venituri modeste dar unită, cu fete inimoase, care şi-au dorit acest rezultat. Momente grele, ca la fiecare sportiv cred, sunt accidentările, care nu m-au ocolit. Exceptând accidentările din care mi-am revenit doar cu repaus şi cu sedinţe de fizio-kinetoterapie, recuperările după cele 5 intervenţii chirurgicale m-au solicitat fizic, psihic, moral. Am reuşit însă să-mi revin după fiecare şi să-mi reiau activitatea sportivă, fără recidive. A urmat altă operaţie, afecţiune diferită. Pot spune că nu am mai reuşit să revin după operaţia din 2013 (leziune de cartilaj), cand m-am reeacidentat în recuperare. Dupa 3 luni de recupare în care cartilajul se refăcuse în mare parte, a apărut o leziune a unui tendon şi o ruptură musculară ce au necesitat un repaus total de 6 săptămâni, culminând cu finalul sezonului, încheiat oricum mai devreme cu 2 luni, pentru mine, prin “bunăvoinţa” conducerii echipei la care activam. Nici o accidentare sau recuperare nu m-a făcut să renunţ, chiar dacă au fost situaţii tensionate la nivel de echipă, din punct de vedere financiar sau al relaţiei antrenor-sportiv, am trecut peste toate şi mi-am îndeplinit obligaţiile contractuale până când am considerat, că trebuie luată o decizie şi am acţionat în consecinţă.
Cum reuşeşti să depăşesti momentele grele, după înfrângeri? Şi ce-ţi place să faci după victorii?
Înfrângerea face parte din activitatea sportivă, ca şi victoria. Întotdeauna am considerat că trebuie să trec peste acest eşec, să învăţ din ceea ce am greşit, să corectez la antrenament, pentru că urmează altă etapă ce trebuie abordată cu maxim de încredere şi optimism. După victorii, este prezent sentimentul de satisfacţie, mulţumire, împlinire. Nu mi-am propus să fac nimic după un meci câştigat… am trăit clipa
Cum ai reuşit să găsesti forţa de a reveni după accidentări??
Mă consider o persoană ambiţioasă şi orice provocare ivită vreau să o duc la bun sfârşit. Recuperările după fiecare intervenţie chirurgicală au fost pentru mine, fiecare, în parte, o provocare, nedorită dar la care a trebuit să răspund. Sunt monotone, îţi pun la încercare răbdarea, ambiţia şi conştinciozitatea, orice pas greşit, te costă… O recuperare “muncită” (nici nu există altfel!!!) îţi dă încredere pentru revenirea în teren.
Care crezi că e principala cauză a numărului mare de accidentări la sportivii români, încă de la vârste fragede ?
Nu am un răspuns pentru această problemă, am însă două supoziţii: în prezent, una dintre cauze este probabil legată de alimentaţia tinerilor, iar în cazul unor sportivi, înzestraţi cu calităţi ce le permite prezenţa în meciuri la categorii mai mari de vârstă, apare o solicitare prematură a potenţialului fizic al sportivului, ceea ce duce la apariţia accidentărilor.
Care au fost cele mai importante echipe la care ai evoluat? Şi unde te-ai simţit cel mai bine?
La nivel de senioare am activat la 3 echipe: Rapid Bucureşti, Rulmentul Braşov şi CSM Bucureşti. Nu am făcut o ierarhie sau o comparaţie niciodată, la fiecare echipă, din cele enumerate, m-am simţit bine, au fost momente frumoase, unele mai puţin plăcute, la fel şi persoanele cu care am intrat în contact.
Ce te motivează cel mai mult în evoluţiile tale? Ai vreun ‘ritual’, înainte de meci, care te ajută la concentrare? Şi ce te descurajează?
Nu am avut nici un ritual inainte de competiţie, pentru meciul respectiv mă pregăteam la antrenamentele din săptămâna premergătoare, iar în ziua dinaintea meciului încercam doar să mă odihnesc, să fiu pregătită fizic şi mental pentru întâlnirea de a doua zi. Intotdeauna am fost motivată de încrederea acordată de antrenori şi colege, responsabilizându-mă astfel să am o evoluţie bună în meciul respectiv. Nu m-am lăsat descurajată de nimic, orice situaţie contrară mă ambiţiona şi mai mult. Poate doar o accidentare minoră, ce mă împiedica să fiu aptă 100%, îmi scădea un pic din încredere în forţele proprii, dar n-am renunţat niciodată.
Când a fost primul meci jucat la echipa naţioanală? Ne poţi descrie ce ai simţit atunci?Ce înseamnă echipa naţională pentru tine? E o presiune în plus, mai greu de gestionat atunci când joci pt naţională?
Nu am evoluat la echipa naţională, la nici un nivel valoric. Bănuiesc că fiecare sportiv care ajunge să reprezinte naţionala nu poate fi decât mândru, acest lucru fiind şi o recunoaştere a valorii sale.
Te-ai gandit, ca idee, ce vei vrea să faci după ce activitatea ta sportivă se va incheia? Esti tentată să imbratisezi cariera de antrenor?
Încă din anul 2009 sunt profesor titular şi până în anul 2014, când am renunţat la activitatea de performanţă, am desfăşurat în paralel cele două activităţi, în prezent continuând lucrul cu copii.
Să încercăm să cunoaştem şi omul din spatele sportivului. Cum ai descrie omul Gabriela? Care ar fi principalele calităţi, dar şi defecte?
Cea mai bună caracterizare ar putea să mi-o facă persoanele care mă cunosc cu adevărat…personal, mă consider o persoană ambiţioasă, încăpăţânată, empatică şi lipsită de toleranţă cu cei ce ”greşesc” intenţionat.
Care sunt pasiunile tale, lucrurile ce te relaxează, locurile preferate ?
De-a lungul timpului în care am activat ca sportiv de performanţă, şi mai ales în ultima perioadă, timpul liber a fost limitat. Atunci când am beneficiat de el, am încercat să mă odihnesc, mi-am petrecut ziua alături de soţul meu, vizionare tv, plimbări scurte sau vizite la părinţii nostrii, în provincie.
FOTO: arhiva personala Gabriela Chitulescu Grigore
Carmen Doandesi
